Petre

Naratorul îl prezintă ca ordonanță devotată a lui Bologa, un țăran român simplu și credincios. Bologa îl vede ca pe un reper al identității românești, o legătură cu lumea pe care a părăsit-o. El însuși se exprimă rar și scurt, prin fapte mai mult decât prin cuvinte. Colegii îl tratează ca pe un soldat de rând, fără să-i observe adâncimea loialității. Simplitatea vorbirii sale ascunde o intuiție emoțională remarcabilă.

Grija cu care îl servește pe Bologa, anticipându-i nevoile, arată un devotament care depășește relația militară. Tristețea tăcută din ochii săi când simte destrămarea ofițerului său dezvăluie o empatie instinctivă. Fidelitatea sa de neclintit, chiar când nu înțelege ce se întâmplă, demonstrează o forță morală elementară. Gesturile sale mici, grijă pentru lucrurile lui Bologa, sunt forma sa de a iubi.

Petre nu evoluează în mod clasic. Rămâne constant în devotamentul său, ceea ce îi conferă forță dramatică. Singura schimbare perceptibilă este trecerea de la serviciu liniștit la neliniște crescândă pe măsură ce simte că Bologa se îndepărtează. Constanța sa subliniază prin contrast turbulență din jurul său. Este stânca pe care valurile războiului se sparg fără să o miște.

Ordonanța lui Bologa, țăran din Parva, care „lăsase acasă cinci copii”. Romanul nu îi face un portret fizic.

Petre este devotamentul întrupat, loialitatea pură a omului simplu care și-a găsit un stăpân demn. Nu înțelege dilemele morale ale lui Bologa, dar îl simte cu un instinct animal. Credința sa în ofițerul său este absolută, nechestionată, aproape religioasă. Reprezintă poporul român în forma sa cea mai elementară: credincios, harnic, răbdător, capabil de sacrificiu fără să înțeleagă de ce. Simplitatea sa nu e prostie, ci un alt mod de a fi în lume, mai direct, mai puțin tormentat de gândire.

Petre este un țăran român din Parva, cu cinci copii acasă, ordonanța lui Bologa pe front. Devotat cu o credință simplă și totală, el îl servește pe ofițerul său cu o loialitate care depășește datoria militară. Nu înțelege criza morală a lui Bologa, dar o simte și suferă în tăcere. Este legătura vie a lui Bologa cu lumea românească pe care a lăsat-o în urmă. Prezența sa constantă și tăcută îl însoțește pe Bologa până aproape de sfârșit, un martor fidel al tragediei pe care nu o poate împiedica.