Ghiță Pristanda

În casa sa, Ștefan Tipătescu, prefectul județului, discută cu Pristanda, polițaiul servil, despre campania electorală. Tipătescu, „puțin agitat”, se plimbă prin anticameră cu „Răcnetul Carpaților” în mână, în haine de odaie. Pristanda stă în picioare, gata să execute orice ordin, cu o supunere care e simultan comică și patetică. Ziarul lui Nae Cațavencu îl irită pe prefect cu articolele lui virulente. Tipătescu numără steagurile electorale, verifică listele, dar ceva îl roade: o neliniște pe care nu o poate numi încă. Scena stabilește atmosfera de comedie politică, de farsă electorală, de lume mică cu ambiții mari unde totul se joacă pe interese și unde onoarea e doar un cuvânt.

La BAC: Scenă expozitivă introduce cadrul politic și conflictul electoral. La BAC, se analizează ca deschidere tipică de comedie de moravuri, ca prezentare a tipologiilor politice și ca stabilire a tonului satiric al piesei lui Caragiale.

Tipătescu, în disperare, ordonă arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței sale pentru a găsi scrisoarea. Pristanda execută cu zel, răscolind casa avocatului. Dar scrisoarea nu se găsește - Cațavencu e prea deștept să o țină acasă. Zoe intervine cu o strategie superioară: ordonă eliberarea avocatului și îi promite sprijinul ei. Cațavencu e simultan amenințat și curtat, confuz dar flatat. Scena e un vals politic în care fiecare pas e calculat: Tipătescu forțează, Zoe seduce, Cațavencu jonglează. Pristanda aleargă între tabere ca un câine credincios. Comicul situației vine din contrastul între gravitatea pe care personajele o simt și ridicolul pe care publicul îl vede. E o lecție de Realpolitik la scară mică, unde principiile sunt prima victimă și unde toți mint pe toți.

La BAC: Arestarea și eliberarea lui Cațavencu ilustrează mecanismele puterii abuzive. La BAC, se analizează ca exemplu de abuz de autoritate, ca scenă de comedie de situații și ca ilustrare a jocurilor politice în viziunea satirică a lui Caragiale.

Pristanda este polițistul care servește orbește puterea, indiferent cine o deține. El execută ordine fără să le pună sub semnul întrebării, arestează și eliberează în funcție de comenzile primite de la superiori, și își schimbă loialitățile instantaneu când se schimbă raportul de forțe. Scena în care Pristanda arestează și apoi eliberează persoane după ordinele contradictorii ale lui Tipătescu ilustrează perfect mecanismul abuzului instituțional. Pristanda nu are conștiința morală, el este instrumentul pur al puterii. Caragiale construiește prin el o critică a sistemului în care instituțiile statului nu servesc legea, ci interesele celor care dețin temporar autoritatea politică.

La BAC: Pristanda simbolizează corupția instituțională a statului român. Prin el, Caragiale arată că poliția și justiția nu funcționează după principii, ci după ordine politice, iar funcționarul devine un simplu instrument al puterii, lipsit de orice autonomie morală.

Banchetul care încheie acțiunea comediei reunește toate personajele într-o scenă de reconciliere care este de fapt o capitulare generală. După toate intrigile, șantajele și conflictele, personajele se așază la aceeași masă și negociază compromisuri. Cațavencu, învins politic, acceptă situația cu un cinism dezarmant. Tipătescu și Zoe reiau aparențele conjugale și sociale. Toată lumea bea și toastează pentru pace și armonie, deși nimic nu s-a rezolvat real și toate problemele rămân la fel. Banchetul devine o metaforă a politicii românești unde conflictele se rezolvă nu prin principii, ci prin aranjamente și compromisuri care mențin status quo-ul.

La BAC: Banchetul final este imaginea reconcilierii false care caracterizează politică românească. Caragiale sugerează că sistemul se autoregenerează prin compromis, că nimeni nu pierde cu adevărat și că totul se reduce la împărțirea puterii între aceiași actori.

Toți adversarii se reunesc la banchet ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cațavencu, cel care șantaja și amenință, conduce acum festivitatea și ridică toasturi pentru aceiași oameni pe care îi atacă cu o zi înainte. Paharele se ciocnesc, râsul umple sala, mâncarea curge. Trahanache stă la capul mesei, fericit și inconștient, repetând că totul e bine. Tipătescu și Zoe contemplă de la o parte mișcarea. Farfuridi și Brânzovenescu aplaudă. Pristanda servește. Cercul se închide perfect: conflictul s-a rezolvat fără ca nimic să se fi schimbat cu adevărat. Toți rămân la locurile lor, cu aceleași defecte, cu aceleași interese. Banchetul e imaginea perfectă a unei lumi care se hrănește din propriile vicii și care e condamnată să repete la nesfârșit aceeași farsă.

La BAC: Banchetul final este imaginea reconcilierii false și a ciclicității. La BAC, se analizează ca deznodământ tipic comediei de moravuri, ca expresie a viziunii ciclice a lui Caragiale și ca simbol al imuabilității moravurilor politice românești.