Ilie Cuțui

Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa pentru înmormântarea creștinească a osemintelor lui Nechifor. Mesele sunt întinse, lumânările ard, preotul slujește. Invită subprefectul, jandarmii și, cu o viclenie de strateg, pe cei doi suspecți - Bogza și Cuțui. Aceștia vin, nebănuitoare, crezând că e o simplă pomană. Când toți sunt adunați, Vitoria se ridică și, cu o voce care taie aerul ca un baltag, acuză: Bogza l-a lovit pe Nechifor pe la spate cu baltagul, iar Cuțui a stat de pază. Cuvintele răsună în tăcerea înghețată. Bogza înlemnește, Cuțui începe să tremure. Subprefectul asistă uluit. Vitoria stă dreapta ca un judecător al legii vechi, cu baltagul în mână, cu demnitatea unei femei care și-a căutat dreptatea prin munți și vai.

La BAC: Praznicul funerar și acuzația publică sunt momentul de maxim dramatism. La BAC, se analizează ca scenă a dreptății arhaice, ca demonstrație a inteligenței strategice a Vitoriei și ca moment culminant al construcției narative.

Bogza, grav rănit și imobilizat, își recunoaște vină cu o voce stinsă. Recunoaște că l-a lovit pe Nechifor pe la spate cu baltagul, în timp ce Cuțui stătea de pază. Cuțui confirmă totul, adăugând detalii: cum au împărțit oile, cum au aruncat trupul în râpă. Osemintele lui Nechifor sunt înmormântate creștinește, cu preot și lumânări. Vitoria stă lângă mormânt, în sfârșit împăcată. Ordinea lumii s-a restaurat: crima a fost pedepsită, mortul a primit îngropare creștinească, iar Vitoria și-a împlinit datoria de soție. Gheorghiță, acum bărbat, preia moștenirea tatălui. Lumea de munte își recăpăta echilibrul ei antic.

La BAC: Finalul restaurează ordinea cosmică perturbată de crimă. La BAC, se analizează deznodământul ca restabilire a echilibrului, fidelitatea câinelui Lupu ca motiv mitic și viziunea sadoveniană despre justiția naturală și ciclul vieții.