Floare albastră este un poem romantic scris de Mihai Eminescu, publicat în 1873 în revista Convorbiri literare. Poemul este o idilă care pune în scenă tensiunea dintre aspirația cosmică a eului liric și chemarea iubirii pământești, simple, naturale. Structura poemului alternează două voci: glasul fetei, care îl cheamă pe poet în natură, la o iubire concretă, senzorială, și meditația eului liric, pierdut în gândirea abstractă, cosmică. Fata îl îndeamnă să lase grijile lumii și să vină cu ea prin păduri, pe lângă izvoare, să se piardă în natură și în iubire. Ea îi propune un univers al idilei, al fericirii simple: plimbări prin codri, sărutări lângă tei, somn pe iarbă. Eul liric însă este captiv în sfera gândirii, în contemplația stelelor și a infinitului. Tensiunea dintre cele două planuri, cosmic și terestru, abstract și concret, se rezolva prin pierderea iubirii. Finalul poemului este elegiac: fata a plecat, floarea albastră s-a veștejit, iar poetul regretează că nu a răspuns chemării. Floarea albastră este simbol romantic cu origini în literatură germană, die blaue Blume a lui Novalis, reprezentând idealul de neatins, aspirația infinită. La Eminescu, floarea devine și metafora iubirii pierdute prin excesul de intelectualizare. Natura este o prezență exuberantă, cu imagini pastorale de o frumusețe luxuriantă.