Vasilescu Lumânăraru

Vasilescu se relevă paradoxal prin absența revelării: cu cât îl observă Gheorghidiu mai intens, cu atât personajul devine mai opac. Gesturile sale către Ela, interpretate obsesiv de Ștefan, rămân fundamental ambigue. Nu știm dacă este într-adevăr interesat de Ela sau dacă este doar politicos, nu știm dacă zâmbetele sale sunt complice sau convenționale. Această ambiguitate ireductibilă este funcția sa narativă esențială.

Bărbat între treizeci și patruzeci de ani, cu constituție medie și o infatisare banala care il face aproape invizibil în multime. Fata ovala, cu trăsături regulate dar nememorabile: ochi căprui de o nuanta obisnuita, nas mediu, gura medie. Singura trasatura distinctiva este o paloare permanenta, ca a cuiva care traieste în interior și nu vede soarele decat accidental. Părul saten, subțire, aranjat cu regularitate mecanica. Se imbraca correct, în costume de calitate medie, intretinute cu grija. Mâinile subtiri, cu unghiile taiate scurt. Se mișcă cu o economie care sugereaza fie disciplina fie timiditate, probabil ambele. Zambeste rar și cand o face, zâmbetul nu ii ajunge la ochi.

Vasilescu Lumânăraru este un personaj a cărui funcție în roman este mai importantă decât psihologia sa individuală. Reprezintă rivalul real sau imaginat, bărbatul asupra căruia se proiectează gelozia lui Gheorghidiu. În măsură în care îl putem descifra dincolo de filtrul paranoic al naratorului, pare un om discret, poate chiar timid, care nu justifică dimensiunile suspiciunilor lui Ștefan. Această disproporție între banalitatea aparentă a lui Vasilescu și monstruozitatea geloziei pe care o provoacă este în sine o demonstrație a naturii patologice a obsesiei lui Gheorghidiu. Este un ecran gol pe care naratorul proiectează proprii demoni.

Vasilescu nu evoluează în roman pentru că nu există ca personaj autonom, ci doar ca proiecție a geloziei lui Gheorghidiu. Pe măsură ce obsesia lui Ștefan crește, Vasilescu devine tot mai amenințător în narație, fără ca nimic din comportamentul său real să se schimbe. Această creștere este întru totul în mintea naratorului. Dispariția sa din narație odată cu începerea războiului este semnificativă: războiul real înlocuiește războiul imaginar.

Vasilescu Lumânăraru este un bărbat din anturajul social al vacanței de la Odobești, pe care Gheorghidiu îl identifică ca rival amoros. Se știu puține lucruri obiective despre el, întreaga sa existență în roman fiind filtrată prin paranoia geloziei lui Ștefan. Probabil un mic proprietar sau un funcționar, Vasilescu frecventează aceleași cercuri sociale ca Gheorghidiu și Ela. Numele său, pe care naratorul îl folosește cu o anumită ironie, sugerează o origine modestă. În economia romanului, el este mai mult o funcție narativă decât un personaj propriu-zis: catalizatorul geloziei care structurează întreagă prima parte.