Căpitanul Dimiu

Dimiu se relevă prin comportamentul său pe front: calmul în fața morții, grijă pentru soldați, eficiență tactică. Momentele în care interacționează cu Gheorghidiu dezvăluie un om care nu este lipsit de profunzime, ci care a ales să nu o cultive. Gesturile sale mici de umanitate în condiții inumane, felul în care împărtășește o țigară sau o glumă în tranșeu, arată un om care a găsit un echilibru interior pe care Gheorghidiu îl caută zadarnic în analiză.

Ofiter de cariera de aproximativ treizeci și cinci de ani, cu constitutia atletică și uscata a militarului de profesie. Înaltime peste medie, cu o tinuta dreapta impecabila care il face sa para și mai înalt. Fata prelungita, bronzata, cu trăsături regulate și un aer de autoritate naturala. Maxilarul patrat, energic. Ochi cenusii, calmi, cu privirea stabila a omului obisnuit sa comande și sa fie ascultat. Mustata militara, ingrijita, taiata scurt la colturi. Părul castaniu inchis, tuns scurt regulamentar. Mâinile puternice dar ingrijite, cu o cicatrice veche pe dosul mainii drepte. Se mișcă cu economie de gest, fiecare actiune fiind precisa și necesara. Uniforma mereu impecabila, și în conditiile cele mai dificile ale frontului.

Căpitanul Dimiu este antiteza lui Gheorghidiu: un om al acțiunii pentru care gândirea excesivă este un defect, nu o calitate. Curajos până la inconștiență, competent profesional, loial camarazilor, reprezintă idealul militar în forma sa cea mai pură. Nu este un om simplu, dar alege simplitatea ca mod de viață, refuzând complicațiile intelectuale pe care Gheorghidiu le cultivă. În fața morții este calm nu din lipsa de imaginație, ci dintr-o acceptare virilă pe care o consideră datoria sa. Relația cu Gheorghidiu este una de respect reciproc temperat de incompatibilitate fundamentală: Dimiu nu înțelege de ce Ștefan gândește atât, Ștefan nu înțelege cum poate Dimiu să nu gândească deloc.

Dimiu nu evoluează în sensul clasic deoarece apare deja format și moare înainte de a i se da ocazia unei transformări. Funcția sa narativă este de catalizator pentru evoluția lui Gheorghidiu: prezența sa îl obligă pe Ștefan să se confrunte cu propriile limite, iar moartea sa îi arată că viață nu este un exercițiu intelectual ci o experiență finită. Dimiu rămâne constant, și tocmai această constanță îl face memorabil.

Căpitanul Dimiu este ofițer de carieră în armata română, comandant de companie pe frontul din Carpați în Primul Război Mondial. Format de școală militară și de experiență, este un profesionist al războiului care își găsește identitatea în serviciul militar. Pe front, devine camaradul și contrastul lui Gheorghidiu, oferindu-i acestuia un model alternativ de existență. Moartea sa pe câmpul de luptă, descrisă de Gheorghidiu cu o emoție rară în narațiunea sa de obicei analitică, este unul dintre momentele cheie ale romanului, marcând ironia supremă a războiului care ia pe cei mai pregătiți.