Poezia face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964) al lui Nichita Stănescu și descrie, în trei strofe, felul în care iubirea îl schimbă pe îndrăgostit și lumea din jurul lui.
Strofa întâi: iubirea apare brusc, sub forma unei leoaice tinere care „mi-a sărit în față”. Ea îl „pândise-n încordare / mai demult”, deci sentimentul exista deja, ascuns. Leoaica îi înfige „colții albi” în față și îl mușcă „azi, de față”: iubirea îl atinge direct, în chip, iar urmele ei sunt vizibile.
Strofa a doua: „deodată”, lumea se transformă. Natura „se făcu un cerc, de-a-dura”, care pulsează „când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”, iar îndrăgostitul ajunge în centrul ei. Privirea lui „țâșni” în sus, „curcubeu tăiat în două”, și se întâlnește cu auzul „tocmai lângă ciocârlii”: simțurile se înalță spre cer, în starea de bucurie adusă de iubire.
Strofa a treia: îndrăgostitul își duce mâna „la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie”, dar „mâna nu le mai știe”: iubirea l-a schimbat atât de mult încât nu își mai recunoaște propriul chip. Mâna „alunecă-n neștire / pe-un deșert în strălucire”, peste care trece „alene” „o leoaică arămie / cu mișcările viclene”. Poezia se încheie deschis, cu repetiția „încă-o vreme, / și-ncă-o vreme...”, care prelungește în timp prezența iubirii.