Iordache Brânzovenescu

Brânzovenescu se relevă prin sincronizarea sa cu Farfuridi: aplaudă înainte ca fraza să se termine, se enervează când Farfuridi se enervează, se calmează când Farfuridi se calmează. În rarele momente în care vorbește singur, repetă ceea ce a spus Farfuridi cu mici variații, ca un elev care parafrazează manualul. Absența oricărei reacții independente la criza scrisorii arată un om care nu procesează evenimentele decât prin filtrul opiniei altcuiva.

Bărbat rotund, cu o constituție moale și molatecă. Ochi căprui, mari și dornici să fie de acord cu oricine. Păr cenușiu, scurt. Mustață cenușie, mică. Poartă un costum negru îngrijit, strâmt la burtă, cu un lanț de ceas identic cu al lui Farfuridi. Mereu cu un pas în spatele altcuiva, cu mâinile gata de aplauze.

Brânzovenescu este eternul secund, omul al cărui sens existențial depinde complet de existența unui principal. Fără Farfuridi, Brânzovenescu nu ar exista, și ambii o știu fără să o recunoască. Nu are opinii proprii ci are o capacitate remarcabilă de a susține opiniile altora cu entuziasm și cu promptitudine. Nu este prost în sensul strict, ci gol: o formă fără conținut care se umple cu ce îi toarnă alții. Loialitatea sa față de Farfuridi nu este devotament ci dependență, nevoia de a fi în umbră cuiva pentru a avea un contur. Este corul grec redus la o singură persoană, aplaudătorul profesionist, omul a cărui funcție socială este să confirme.

Brânzovenescu nu evoluează și nu ar putea, fiind un personaj definit prin absența individualității. Este constant în funcția sa de ecou, o prezență care subliniază prin repetiție golul discursului politic. Singura sa consistentă este inconsistența pozițiilor pe care le susține, reflectând cu fidelitate pozițiile schimbătoare ale celor pe care îi urmează.

Iordache Brânzovenescu este membru al organizației locale de partid și însoțitorul nedespărțit al lui Farfuridi. Probabil un funcționar local sau un mic proprietar, dar identitatea sa profesională este complet eclipsată de rolul său de secund politic. În piesă, îl urmează pe Farfuridi în fiecare scenă, susținându-i discursurile și aprobandu-i fiecare gest. În criza scrisorii, Brânzovenescu nu are o poziție proprie, ci adoptă instantaneu poziția celui mai vocal interlocutor. La final, se aliniază împreună cu Farfuridi la nouă ordine, demonstrând că loialitatea sa principală este față de chiar principiul loialității.